aventura thailandeza

Sigur ca atunci cand mergi in concediu te gandesti numai la lucruri pozitive, la relaxare, fara griji, la ceea ce urmeaza sa vizitezi…asa am facut si noi. Nu suntem calatori din aceia care ne propunem punctual ce sa facem, structuram in linii mari si vedem in fiecare zi in functie de cheful fiecaru(e)ia ce programam. Dar cand evenimente neplacute te iau prin surprindere, trebuie sa adaptezi. Lasi la o parte programul si tot, iei ce e bun si incerci sa treci peste griji atat cat poti. Dar sa nu mai lungesc teoria, redau mai jos ce patanie am avut noi, nu stiu daca e de luat aminte, acum ma gandesc numai ca totul s-a terminat cu bine, desi putea sa se intample in atatea feluri si mai rau…dar la astea nu ma mai gandesc acum. La iau cum au fost, asa vi le redau si voua.

Povestea pe larg a calatoriei o voi scrie pe blogul de calatorii. Aici am sa scriu doar pe scurt, ca sa intrati pe firul povestii. Dupa un zbor lung de 11 ore am ajuns in Bangkok, am vizitat orasul in 3 zile, practic doua caci prima a fost de acomodare cu noul fus orar, iar in a 4-a zi am plecat spre urmatoarele 10 zile de vacanta, la malul marii in Golful Thailandei. Am ajuns cu bine la resortul Pinery beach, langa satul pescaresc Ban Phe, la 20 km de Rayong, orasul cel mai aproape. Ca sa te poti deplasa in voie, desi exista un fel de busuri care transporta pasageri, poti lua lejer un taxi sau chiar merge pe jos, multi prefera mopede sau sareng pentru asta. Cum pe noi mopedul nu ne „aranja” am hotarat sa inchiriem un sareng. Acesta a venit, Ovi s-a dus sa il plateasca si preia. Eu am ramas pe malul marii cu fetele dar urmarind din umbra evenimentul. L-am vazut platind, povestind cu tipa care i l-a inchiriat, el s-a urcat pe moped(caci moped e si la acestea), l-am vazut accelerand cu pletele in vant si apoi a iesit din raza mea vizuala. Femeia a inceput sa tipe si sa alerge dupa el, eu am auzit o bufnitura si tipete…apoi liniste. Ma gandeam ca nu poate fi adevarat, Ovi trebuie sa fie mai departe pe moped, ca a reusit sa opreasca si ca femeia se agitase degeaba…Am lasat fetele pe malul marii si fara sa spun nimic am trecut strada…Ovi nu era pe moped, lumea era buluc jos in sant, am alergat cat de repede am putut. El statea in fund in sant, cu lume in jur, agitata. M-am asezat langa el, era constient dar parca groggy, vorbea cu greutate. Din cap ii curgea sange, dar puteam comunica. Isi verificase mainile si picioarele, nu erau rupte. Capul insa era nasol, cateva taieturi care sangerau, il durea tare. Eu incepusem disperata sa strig la femeia cu mopedul daca a chemat un medic, Ovi radea sarcastic „exista medici aici?”…aceasta nu intelegea ce o intreb. Ca prin minune a aparut langa noi o tailandeza care vorbea si suedeza, m-a linistit ca o salvare e pe drum si ca ea se va intelege cu ei in tailandeza sa ne duca la spitalul mare din Rayong. Intre timp lumea se adunase ca la circ, am vazut persoane care faceau si poze…Mopedul se oprise intr-un podetz pietonal care traversa santul de pe marginea drumului, un sant adanc ccc cam de un metru, betonat. Ovi fusese proiectat cu capul in sant, in partea betonata. El nu-si mai amintea cum se lovise, stia de zborul de pe moped si se trezise pe spate in sant. Ochelarii nu mai erau pe nas, ma intreba de ei, ii cautasem dar nu i-am gasit. Dar un barbat tailandez a aparut la un moment dat cu ei. Erau intregi si nevatamati, noroc ca zburasera de pe nas.
Fac o paranteza inainte sa continui, caci probabil intrebarile care vin acum fiecaruia in minte sunt-unu: avea carnet de moped? Nu, nu avea…in Thailanda nu e necesar si ei invata sa conduca de mici copii. Mopedele si sarengurile sunt mijloacele de transport majoritare in localitatile mici. Si doi: avea casca? Nu, nu avea…nu sunt obligatorii si sarengul avea atasat doua casti pentru copii. Intrebarea care a venit mai apoi pentru noi este daca nu ar fi fost mai rau cu casca, peste ochelari…care nu ar mai fi zburat de pe ochi si se puteau sparge, poate ar fi fost mai rau…dar cine mai stie?
Salvarea a venit in cateva minute, cea mai inedita salvare pe care am vazut-o. Era o camioneta. Doi oameni au coborat, i-au acordat primul ajutor, i-au imobilizat gatul si intins pe spate pe o targa, l-au pansat sa nu mai sangereze si am urcat in „salvare”. Tot ce imi amintesc din cele aprox. 30 de minute infernale, in care ii tineam mana lui Ovi ca sa ii simt pulsul, ii tineam un picior ca sa nu ii cada peste celalalt, ma uitam din cand in cand la el sa vad daca e constient(il atingeam pe fata ca sa isi deschida ochii) si mai dadeam la o parte mustele care se asezau pe fata lui plina de sange, e vantul care imi batea parul din spate si nu vedeam nimic, sirena care suna necontenit si unul din asistenti care se urcase in spate cu noi, statea pe marginea camionetei(imi spuneam ca daca pune o frana zboara si el in cap) si fluiera cu un fluier la fiecare semafor pe care trebuia sa il trecem pe rosu. Ovi ma tot intreba ce e cu ochiul lui drept, dar eu nu vedeam nimic anormal…
La spital-Bangkok Hospital Rayong(aveam sa aflam mai tarziu ca e un lant de spitale private, foarte moderne iar serviciile medicale ireprosabile) l-au dus la urgente si au inceput sa il consulte. Pe mine m-a luat o tipa sa completez formularul de intrare, date personale, m-au intrebat de asigurare(care s-a dovedit ca nu acoperea accidentele, desi noi asa stiam si stateam linistiti) si apoi mi-au spus ca e nevoie de radiografii la maini si picioare, de tomografie computerizata la cap, abia apoi putandu-se pronunta asupra starii lui. Ceea ce stiam ca e un lucru bun, a fost ca Ovi a fost constient secunda de secunda, a stiut tot ce s-a intamplat. La final, l-au cusut si m-au anuntat ca are un hematom epidural(adica nu direct pe creier, ci pe craniu, inca un noroc ca sa ii spun asa) de dimensiuni nu foarte mari dar suficient ca sa ingrijoreze, caci daca se mareste si apar simptome(ameteli, greturi, pierderea cunostintei, dureri mari de cap) va trebui operat. Ca trebuie sa ramana in spital sub supraveghere, nu se stie cat…la terapie intensiva. Ochiul de care ma intreba, se umflase si invinetise intre timp. Pe langa hematom avea fractura de craniu, de sus de la rani si pana jos sub ochi, pe obraz, fractura care se pare ca afectase ochiul si de acolo umflatura. In plus, am aflat mai apoi ca avea hematoame si in sinusuri. Am stat cu el minut de minut, pana l-au dus sus la terapie intensiva si cand mi-am dat seama ca e pe maini bune, am lasat numarul de telefon unde sa ma sune daca intervine ceva si am plecat. Nu mai aveam cu ce sa il ajut, timpul avea sa isi spuna cuvantul. In plus, fetele ramasesera singure pe plaja, tot ce stiam era ca au ajuns acasa, comunicasem cu Diana prin SMS. Am cerut un taxi si intr-o jumate de ora eram cu ele, cu sufletul vraiste de ceea ce traisem in ultimele ore. Nu mai trebuie sa va descriu starea mea din acea seara, noapte si a doua zi pana la ora 10 dimineata(cate scenarii si grozavii mi se derulasera prin fata ochilor) cand imi comandasem un taxi sa merg la spital. Am luat si fetele de data asta, speram sa il luam acasa pe Ovi. Ele nu au dorit sa intre in salon, au stat in sala de asteptare.
Cand am ajuns la spital Ovi era OK, tot cu dureri de cap dar situatia nu se complicase si asta conta enorm. I se facuse si controlul la ochi, era in regula, ochiul nu era afectat, era doar traumatizat. Am stat cu el vreo doua ore, m-am mai linistit(dar nu de tot) si pentru ca ii dusesem telefonul, am stat mai linistita peste zi si a doua noapte, comunicarea a insemnat enorm. A treia zi am plecat mai devreme, in speranta din nou ca il iau acasa. Fetele au dorit sa ramana acasa, sa mearga la plaja. Am plecat putin cu sufletul indoit, daca e bine sa le las…dar s-au descurcat minunat, au fost la plaja(le-am repetat de nu stiu cate ori sa aiba grija la trecerea strazii, in special pentru ca circulatia in Thailanda e pe stanga) si apoi acasa si iar la plaja. Ovi isi mai revenise, se daduse deja jos din pat si putea umbla dar era foarte obosit, nu putuse dormi de galagia si agitatia din spital. Medicul recomandase sa ramana in spital pana duminica sau luni, acum era joi…Se lovise si la picioare, avea rani, o mana entorsata…dar era incomparabil mai bine decat marti, cand se accidentase. A semnat iesirea pe proprie raspundere, am primit toate indicatiile necesare sa il urmaresc in caz de simptome si sa mergem de urgenta la spital. Am ajuns cu bine acasa, dar sincer in prima noapte(fara sa stim, abia apoi ne-am marturisit reciproc) ne indoiam amandoi daca am facut bine si ca poate inca o noapte la spital nu strica. Dar pe masura ce timpul trecea, Ovi se simtea tot mai bine, sambata facea deja prima plimbare seara(nu avea voie la caldura si soare, acasa aveam aer conditionat, in spital fusese la fel) am stat mult afara impreuna, am fost pe malul marii…duminica la fel. Luni am fost programati la Pattaya, la spitalul Bangkok Hospital Pattaya din lantul pomenit mai sus, la o noua tomografie si la control, pentru a vedea daca e apt de zbor. Am mers cu totii de data asta, cu fetele. Medicul a fost rezervat spunand ca desi evolutia lui Ovi e foarte buna(sinusurile se desfundasera, ochiul se dezumflase simtitor, vederea era buna, tomografia arata ca hematomul se micsorase, nu mult dar se micsorase) el nu recomanda zborul cu avionul inainte de 14 zile de la accident(noi urma sa zburam dupa 8 zile jumate) dar ca oricum nimeni nu poate garanta nici dupa 14 zile ca nu se intampla nimic. Riscurile la care se expunea erau ca eventualele vibratii din timpul zborului sa produca ccc cresterea hematomului. Ovi se simtea insa bine, si-a asumat din nou riscul si cu toate ca stomacul meu era mic de tot, a fost OK tot drumul. Nesperat de bine. Nu e inca recuperat complet, dar e bine.

Nu stiu daca regret ca am pierdut zile de vacanta, ca in afara de plaja de langa noi, baie in mare si piscina, nu am mai putut face altceva. Voiam sa vizitam insulele din zona, satele care se intindeau de-a lungul plajei, sa mergem la cumparaturi in Rayong sau Pattaya(am ajuns numai la spitale acolo). Stiu ca ma bucur ca totul s-a terminat cu bine, ca suntem acasa cu totii, ca nu a fost nimic mai grav, ca zilele acelea cumplite au ramas acolo departe. Cu toate astea vacanta noastra a fost frumoasa, am avut zile pline, zile in care am inteles ce insemnam unii pentru ceilalti, zile pretioase. Si in plus, am aflat ca oamenii tailandezi sunt extraordinari, suedezii la fel…cateva zile am fost vedetele locului, toti stiau de accident. O parte au venit la usa la noi sa ne intrebe cum ne pot ajuta, altii ma intrebau pe drum cum se simte Ovi, altii la masa(erau femeile care aveau restaurant exact vis-a-vis). O femeie chiar a avenit la mine(stateam si asteptam masina care facea pe busul, mergeam la cumparaturi) si m-a intrebat daca merg la spital(zicea ca stie ca sotul meu a avut accident dar eu nu o vazusem in viata mea :)) caci sotul ei ma poate duce, are drum incolo…
Sarengul a fost si el accidentat, Ovi platise deja suma de chirie pentru o saptamana. Dupa ce a fost reparat am primit inapoi cativa banuti…am primit si chitanta cu ce s-a reparat.

Acum Ovi e hotarat sa isi ia carnet de moped. Caci in Thailanda mai mergem, asta e clar. 😉

Mai jos sunt poze cu locul accidentului, facute in alta zi.